Majoritatea codurilor de flux tradiționale au stat $S=(s_1,\ldots,s_n)$ de mărime $n$ biți, o funcție de actualizare a stării $\phi:S\rightarrow S$, care este inițializată de material cheie aleatoare, să zicem $S_0=(k_1,\ldots,k_n)$ iar iterația de stat este
$S_{t+1}=\phi(S_t),$ pentru $t=1,2,\ldots.$ Au și o funcție de ieșire
$f:S\rightarrow \{0,1\}^\ell,$ care iese $\ell$ biți deodată. De obicei putem avea $\ell=1,$ sau $\ell=8.$
Deci un anumit număr de iterații este necesar pentru ca orice corelații ușor de calculat din materialul cheie să se disipeze în secvența fluxului de chei observată $f(S_t),f(S_{t+1}),\ldots$ (presupunând un text cifrat cunoscut sau un text simplu cunoscut și un cifr aditiv în care textul simplu este XOR cu fluxul de chei).
În mod tradițional, cartografierea $\phi$ era de forma
$$
\phi(s_1,\ldots,s_n)=(s_2,\ldots,s_n,s_{n+1}),\quad s_{n+1}=g(s_1,\ldots,s_n)
$$
din motive de eficiență, ca în registrele de deplasare. Deci ai nevoie de un multiplu constant al $n$ iterații înainte de a utiliza efectiv fluxul de chei.
Ca și în comentarii, în cifrurile de flux moderne o serie de măsuri, cum ar fi utilizarea IV-urilor sau Nonces-urilor, sau utilizarea diferitelor moduri de operare ale cifrurilor de flux, este posibil să se utilizeze fluxul de chei imediat, fără a arunca nimic din el. De exemplu, dacă IV este aleatoriu și independent de cheie și are aceeași lungime de biți cu starea și este introdus XOR în starea inițială (în timp ce este public), aceasta are un efect de albire și face ca fluxul de cheie să fie independent de cheie.